Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Păsările se duc să moară în Peru

        de Romain Gary

(fragment)

Traducere din franceză de Doru Mareş

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască şi a crescut la Varşovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franţa. A studiat dreptul la Aix-en-Provence şi Paris. În timpul războiului, când şi-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forţele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii şi distincţii, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra şi a rămas toată viaţa un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch, de care a divorţat în 1963. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actriţa Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu şi de care a divorţat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împuşcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menţionăm: Educaţie europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Rădăcinile cerului (Les racines du ciel, 1956; Humanitas Fiction, 2022), distins cu Premiul Goncourt, Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Păsările se duc să moară în Peru (Les oiseaux vont mourir au Pérou, 1962; Humanitas Fiction, 2023), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tęte coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea (Au-delŕ de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

Ironice şi tragice, cele şaisprezece nuvele reunite în volumul Păsările se duc să moară în Peru – intitulat după nuvela omonimă cu care se deschide şi care a stat la baza primului film realizat de Romain Gary, în 1968, cu Jean Seberg în rolul principal – sunt o invitaţie în universul cosmopolit al autorului. Din Peru în souk-urile Istanbulului, dintr-un sat oarecare din România şi până în îndepărtatul La Paz, natura umană şi mai cu seamă slăbiciunile acesteia devin rând pe rând materia intransigenţei sau a indulgenţei autorului. Ironia lui Romain Gary şi umorul negru, coroziv străbat fiecare pagină şi conturează tipologiile umane – aventurierul, naivul, devotatul, încăpăţânatul, deziluzionatul, vanitosul, arogantul, ticălosul, obtuzul, odiosul, bruta, optimistul. Cu toţii se află fie la graniţa dintre viaţă şi moarte, fie la cea dintre renunţare şi încredere.

„N-a fost nimic premeditat: scriind aceste nuvele, eram convins că mă las doar în voia plăcerii de a povesti. Abia în clipa când le-am organizat într-o culegere mi-am dat seama de inspiraţia care le leagă: demonii mei obişnuiţi m-au împiedicat încă o dată să renunţ. Aerul meu amuzat şi ironic nu păcăleşte pe nimeni: fenomenul uman continuă să mă sperie şi să mă facă să ezit între speranţa într-o revoluţie biologică oricare ar fi aceea şi o revoluţie pur şi simplu.”

În momentul în care Führerul Adolf Hitler a venit la putere în Germania, trăia la München un anume Karl Loewy, fabricant de jucării, un bărbat jovial, optimist, care credea în natura umană, în havanele de calitate, în democraţie şi, deşi destul de puţin arian, nu lua prea în serios declaraţiile antisemite ale noului cancelar, convins că raţiunea, măsura-n toate şi un anumit simţ înnăscut al dreptăţii, atât de răspândit, în pofida a orice, în inimile oamenilor, urmau să-l facă să treacă peste aberaţiile acelea vremelnice.

Avertismentelor de care nu-l cruţau fraţii lui de-aceeaşi rasă, care-l invitau să-i urmeze în emigraţie, Herr Loewy le răspundea cu un hohot zdravăn de râs şi, înfundat în fotoliu, cu trabucul între buze, le amintea de prieteniile lui serioase, legate în tranşee în timpul războiului din 1914-1918, prietenii dintre care unele, acum, ajunseseră foarte sus şi care nu ar fi uitat să-l sprijine la caz de nevoie. Musafirilor îngrijoraţi le oferea un pahar cu lichior, îl ridica pe al său „în cinstea naturii umane” în care, spunea, avea absolută încredere, fie că era îmbrăcată în uniformă nazistă ori prusacă, fie că avea pe cap pălărie tiroleză sau şapcă de muncitor. Fapt e că primii ani ai regimului nu au fost pentru prietenul Karl nici prea periculoşi, nici prea grei. Desigur, au fost câteva ofense, câteva măsuri neplăcute, dar fie „prieteniile din tranşee”, care ar fi acţionat într-adevăr în favoarea lui, fie jovialitatea de-a dreptul nemţească şi aerul plin de încredere de care dădea dovadă, au întârziat ceva timp anchetarea cazului lui, pe când toţi cei pentru care certificatul de naştere lăsa de dorit luaseră drumul exilului, aşa că prietenul nostru continua să trăiască liniştit între fabrica de jucării şi biblioteca lui, cu havanele de bună calitate şi pivniţa, susţinut de optimismul de nezdruncinat şi de încrederea în specia omenească. După care a venit războiul şi lucrurile s-au deteriorat un pic. Într-o bună zi, accesul în propria fabrică i-a fost interzis cu brutalitate şi, a doua zi, nişte tineri în uniformă s-au năpustit la el şi l-au bătut rău. Domnul Karl a dat câteva telefoane în dreapta şi-n stânga, dar „prieteniile de pe front” nu i-au mai răspuns la apeluri. Pentru întâia oară s-a simţit cam îngrijorat. A intrat în bibliotecă şi şi-a plimbat îndelung privirile peste cărţile care acopereau pereţii. S-a uitat la ele mult timp, cu seriozitate: comorile acelea strânse de el vorbeau toate în favoarea oamenilor, le luau apărarea, pledau pentru ei şi îl implorau pe domnul Karl să nu îşi piardă curajul, să nu ajungă la disperare. Platon, Montaigne, Erasmus, Descartes, Heine… Trebuie să ai încredere în aceşti iluştri pionieri; trebuie să ai răbdare, să laşi omului timp să se manifeste, să se orienteze în haos şi neînţelegere şi să îşi revină. Francezii găsiseră chiar o expresie potrivită pentru asta, ziceau: „Alungă naturalul şi tot se va-ntoarce-n galop.” Şi generozitatea, justiţia, raţiunea vor triumfa şi de această dată, însă era evident că exista riscul să ia ceva timp. Nu trebuie nici să îţi pierzi încrederea, nici să te descurajezi; totuşi, nu strica să îşi ia câteva precauţii.

Domnul Karl s-a aşezat în fotoliu şi a reflectat.

Era un bărbat durduliu, cu tenul trandafiriu, cu ochelari ce-i dădeau un aer maliţios, cu buze fine ale căror contururi păreau să fi păstrat urma tuturor cuvintelor potrivite pe care le rostiseră.

Şi-a contemplat îndelung cărţile, cutiile cu havane, sticlele cu băuturi rafinate, obiectele familiare, ca pentru a le cere sfatul şi, puţin câte puţin, privirea i s-a însufleţit, un surâs şiret i-a înflorit pe figură şi şi-a ridicat paharul cu alcoolul fin spre miile de volume din bibliotecă, de parcă ar fi vrut să le asigure de fidelitatea lui.

Domnul Karl avea angajată o familie de münchenezi harnici şi cumsecade, care aveau grijă de el de cincisprezece ani. Femeia era pe post de administrator şi bucătăreasă, pregătindu-i felurile preferate de mâncare; bărbatul era şofer, grădinar şi paznic. Herr Schutz avea o singură pasiune: lectura. Adesea, după muncă, pe când soţia lui tricota, rămânea ceasuri întregi aplecat asupra vreunei cărţi pe care i-o împrumutase Herr Karl. Autorii favoriţi erau Goethe, Schiller, Heine, Erasmus; îi citea cu glas tare nevestei pasajele cele mai nobile şi mai inspirate, în căsuţa pe care o ocupau la capătul grădinii. De multe ori, când domnul Karl se simţea cam singur, îl chema pe prietenul Schutz în bibliotecă, şi acolo, cu trabucul între buze, discutau îndelung despre nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu, umanism, libertate şi toate lucrurile acelea frumoase care se găseau în cărţile care-i înconjurau şi peste care îşi plimbau privirile recunoscătoare.

Prin urmare, către prietenul Schutz şi nevasta lui şi-a întors Herr Karl privirea în ceasul pericolului. A luat o cutie de havane şi o sticlă de şnaps şi s-a dus în căsuţa de la capătul grădinii, expunându-le planul prietenilor lui.

Încă de a doua zi, Herr şi Frau Schutz s-au pus pe treabă.

Covorul din bibliotecă a fost rulat, podeaua găurită şi instalată o scară pentru a se putea coborî în pivniţă. Fosta intrare în pivniţă a fost zidită. O bună parte din bibliotecă a fost transportată acolo, urmată de cutiile cu havane; vinul şi lichiorurile erau deja. Frau Schutz a aranjat ascunzătoarea cu tot confortul posibil şi, în câteva zile, cu acel bun simţ nemţesc al gemütlich-ului, pivniţa a devenit o mică încăpere agreabilă, bine aranjată. Gaura din parchet a fost cu grijă disimulată printr-un pătrat bine ajustat şi acoperit de covor. După care Herr Karl a ieşit pentru ultima oară pe stradă, însoţit de Herr Schutz, a semnat anumite acte, a efectuat o vânzare fictivă pentru a-şi pune la adăpost de confiscare fabrica şi casa; Herr Schutz a insistat, de altfel, să-i dea un contraînscris şi alte documente care să permită proprietarului legitim să reintre în posesia bunurilor sale când ar fi venit momentul. Apoi cei doi complici s-au întors acasă, iar Herr Karl, cu un surâs maliţios pe buze, a coborât în ascunzătoare în aşteptarea, la adăpost, a unor vremuri mai bune.

De două ori pe zi, la prânz şi la şapte seara, Herr Schutz sălta covorul, dădea la o parte chepengul pătrat, iar nevasta lui cobora în pivniţă cu farfurioarele cu feluri de mâncare excelent gătită, însoţite de o sticlă de vin bun, apoi Herr Schutz sosea cu regularitate pentru a sta de vorbă cu angajatorul şi prietenul lui despre subiecte înălţătoare, drepturile omului, toleranţă, veşnicia sufletului, binefacerile lecturii şi educaţiei, aşa încât mica pivniţă părea de-a dreptul iluminată de aceste păreri generoase şi inspirate. La început, domnul Karl cerea să i se aducă şi ziare şi avea şi aparatul lui de radio alături, dar, după şase luni, cum ştirile deveneau din ce în ce mai descurajante, iar lumea părea că mergea direct către propria-i distrugere, a renunţat la radio, în aşa fel încât nici un ecou al vreunei activităţi trecătoare să nu-i zguduie încrederea de nezdruncinat pe care înţelegea să şi-o păstreze în natura umană şi, cu braţele încrucişate, cu zâmbetul pe buze, a rămas ferm credincios convingerilor lui, acolo, în fundul pivniţei, refuzând orice contact cu o realitate accidentală şi fără vreo legătură cu viitorul. A sfârşit chiar prin a refuza să mai citească ziarele, prea deprimante, şi s-a mulţumit, recitind capodoperele din biblioteca sa, să se adape astfel, graţie acestor dezminţiri pe care permanenţa le aplica temporarului, cu forţa de care avea nevoie pentru a-şi păstra credinţa.

Herr Schutz s-a mutat împreună cu nevasta în casa care, în mod miraculos, a fost ocolită de bombardamente. La fabrică a avut la început câteva greutăţi, dar actele erau acolo pentru a dovedi că devenise proprietarul legitim al afacerii, după fuga lui Herr Karl în străinătate.

Viaţa în lumină artificială şi lipsa de aer proaspăt au sporit şi mai tare proporţiile lui Herr Karl, iar obrajii, cu trecerea anilor, şi-au pierdut nuanţa trandafirie, dar optimismul şi încrederea lui în umanitate au rămas intacte. Rezista în pivniţă, aşteptând ca generozitatea şi justiţia să învingă pe pământ şi, deşi veştile pe care prietenul lui Schutz i le aducea din lumea exterioară erau de rău augur, refuza să ajungă la disperare.

La câţiva ani după căderea regimului hitlerist, un prieten al lui Herr Karl, întors din emigraţie, a bătut la uşa casei din Schillerstrasse.

Un bărbat înalt şi grizonant, uşor adus de spate, cu aspect de om studios, a venit să-i deschidă. Ţinea încă o carte a lui Goethe în mână. Nu, Herr Loewy nu mai locuia aici. Nu, nu se ştia ce ajunsese. Nu lăsase nici o urmă, şi toate cercetările făcute după terminarea războiului nu duseseră la nici un rezultat. Grüss Gott! Uşa s-a închis. Herr Schutz a intrat înapoi în casă şi s-a îndreptat spre bibliotecă. Nevasta îi pregătise deja mâncarea. Acum, că Germania cunoştea din nou abundenţa, îl răsfăţa pe Herr Karl şi-i gătea cele mai savuroase feluri. Covorul a fost rulat şi pătratul scos de pe podea. Herr Schutz a lăsat cartea lui Goethe pe masă şi a coborât cu platoul.

De acum Herr Karl slăbise şi suferea de flebită. Inima începuse să-i slăbească din ce în ce mai tare. Avea nevoie de medic, dar familia Schutz nu putea fi expusă la un asemenea risc; ar fi fost pierduţi dacă s-ar fi aflat că de atâţia ani ascundeau un evreu umanist la ei în pivniţă. Trebuia să aibă răbdare şi să se ferească de orice dubiu; justiţia, raţiunea şi generozitatea naturală vor repurta în curând victoria. Mai ales nu trebuia să se descurajeze. Deşi foarte slăbit, domnul Karl îşi păstrase întreg optimismul şi nu pierduse nimic din încrederea lui în om. În fiecare zi, când Herr Schutz cobora în pivniţă cu veşti proaste – ocuparea Angliei de către Hitler s-a dovedit un şoc cu deosebire dur –, Herr Karl era cel care-l încuraja şi-i aducea zâmbetul pe buze cu o vorbă bună. Îi arăta cărţile de pe pereţi şi-i amintea că omenia sfârşea întotdeauna prin a triumfa şi că exact aşa au putut apărea marile capodopere, graţie acelei încrederi şi acelei credinţe. Şi de fiecare dată, Her Schutz ieşea din pivniţă absolut liniştit.

Fabrica de jucării mergea admirabil; în 1950, Herr Schutz a putut mări, ba chiar dubla cifra vânzărilor, fiindcă se ocupa de afacere cu competenţă.

În fiecare dimineaţă, Frau Schutz cobora cu un buchet de flori proaspete, pe care le aşeza la căpătâiul lui Herr Karl. Îi aranja pernele, îl ajuta să îşi schimbe poziţia şi îl hrănea cu lingura, fiindcă nu mai avea puterea să o facă de unul singur. Acum, abia de mai putea vorbi, însă deseori ochii i se umpleau de lacrimi, iar privirea recunoscătoare i se aşeza pe chipurile acelor oameni cumsecade, care ştiuseră atât de bine să susţină încrederea pe care şi-o pusese în ei şi în omenire în general; se simţea că avea să moară fericit, ţinând în palme mâinile credincioşilor lui prieteni, cu satisfacţia de a fi văzut totul corect.

Peretele

Doar o poveste de Crăciun

Prietenul meu, doctorul Ray, stătea în faţa mea, într-unul dintre acele vechi şi comode fotolii ale clubului, la Boodle’s, unde atâţia englezi iluştri îşi duseseră viaţa cu demnitate. Ne aşezaserăm în colţul cu soba, un pic deoparte, exact atât cât era nevoie pentru a se dovedi plăcută căldura.

— Ei, şi nimic? m-a întrebat cu solicitudine.

— Nimic, am mărturisit. De cincisprezece zile stau în faţa unui perete.

Venisem să mă văd cu acest vechi prieten pentru a-l ruga să-mi prescrie unul dintre noile „droguri-miracol” care stimulau energia, optimismul şi puterea de concentrare. Se apropia decembrie, şi promisesem directorului unui mare ziar pentru tineret o povestire de Crăciun – una dintre acele istorii graţioase, edificatoare pe care publicul meu adolescentin era îndreptăţit să le aştepte de la mine.

— Găsesc de obicei o povestire frumoasă, drăgălaşă şi tandră, de câte ori se apropie Crăciunul, i-am explicat abătut. Îmi vine de la sine când serile sunt lungi, iar vitrinele magazinelor se umplu cu jucării. Numai că, de data asta, inspiraţia pare să mă fi părăsit; stau ca-n faţa unui perete…

Ochii bunului practician au căpătat o expresie visătoare:

— Ei bine, mi se pare că ai găsit un subiect excelent…

— Şi care-ar fi?

— Peretele… N-am să-ţi dau vreo reţetă, cu atât mai mult cu cât nu-mi exercit profesia la Boodle’s şi, dacă vrei din blestematele acelea de pilule, vino la mine la cabinet: o să te coste cinci guinee. Însă pot să-ţi spun o poveste adevărată, al cărei subiect e chiar un perete, acel perete, ar trebui să spun, şi la propriu şi la figurat. S-a întâmplat într-una dintre acele nopţi de Sfântul Silvestru când inima omului e încleştată de nevoia aproape insuportabilă de prietenie, de căldură şi de miracol. Iată, în două cuvinte, despre ce e vorba. Pe la începuturile mele în profesie, eram ataşat pe lângă Scotland Yard în calitate de medic legist şi deseori eram dat jos din pat, în miez de noapte, pentru a fi invitat să mă aplec asupra vreunui biet om căruia nimic nu-i mai putea întrerupe somnul. Aşa s-a întâmplat ca, în zorii galbeni şi murdari ai unei zile de decembrie – tot ce putea face mai bine Londra în domeniu – să fiu chemat pentru o constatare de deces într-una dintre acele înfricoşătoare locuinţe mobilate din Earls Court, ale cărei tristeţe şi urâţenie nu e deloc nevoie să ţi le descriu. Mă găseam în prezenţa corpului unui tânăr student de vreo douăzeci de ani care se spânzurase chiar în noaptea aceea, într-una dintre camerele sărăcăcioase care se încălzesc dacă pui monede de un şiling în aparatul de gaz. M-am aşezat la masă, în atmosfera glacială, pentru a scrie certificatul de deces, când privirea mi-a fost atrasă de câteva foi de hârtie acoperite de un scris nervos. Am aruncat un ochi, apoi m-am apucat să citesc cu o atenţie subită. Nefericitul tânăr ne lăsase explicaţia gestului lui. Aparent, nu supravieţuise unei crize de singurătate. Nu avea familie, prieteni, bani, sosise Crăciunul, întreaga-i fiinţă aspira la tandreţe, iubire, fericire şi… De-aici, se ţese povestea – cred că aşa se zice. În camera învecinată locuia o fată pe care nu o cunoştea, dar cu care paşii i se încrucişaseră uneori pe scară şi a cărei „frumuseţe angelic㔠– recunoşti din stil tinereţea fraged㠖 îl mişcase profund. Or, pe când lupta cu tristeţea şi descurajarea, a auzit prin perete, din camera vecinei, anumite zgomote, anumite scârţâituri, anumite suspine pe care le califica în scrisoare drept „caracteristice” şi a căror natură exactă era foarte uşor de ghicit. E probabil ca respectivele zgomote să fi continuat fără pauză în timp ce îşi redacta scrisoarea, fiindcă băiatul le descria în detaliu, ca pentru a scăpa prin furie şi dispreţ: scriitura îi trăda o stare de spirit foarte agitată. Pentru un tânăr englez, trebuie să spun, scrisoarea era destul de îndrăzneaţă şi, cu o ironie furioasă şi disperată, ne făcea să nu ne scape nici un amănunt. Auzise, scriind pe puţin un ceas, veritabile ţipete de voluptate, dar şi patul ale cărui zvâcnete şi scârţâituri nu e nevoie să ţi le descriu; toţi am fost victimele acestui gen odios de jocuri, cu urechea lipită de perete. Gemetele de plăcere ale „vecinei angelice” păreau să-i fi sfâşiat inima, mai ales în starea de singurătate, amărăciune şi dezgust general în care se găsea: mai mărturisea şi că era îndrăgostit în taină de acea necunoscută. „Era atât de frumoasă că nici măcar nu am îndrăznit să-i vorbesc”, scria. Lansa apoi câteva anateme amare – şi tradiţionale la vârsta lui şi pentru un tânăr englez bine-crescut – împotriva „lumii abjecte care îmi indignează sufletul şi pe care de acum refuz s-o mai frecventez”. Pe scurt, se înţelegea foarte bine ce se întâmplase în mintea tânărului evident hipersensibil şi foarte pur, îngrozitor de singur, sfâşiat de nevoia de afecţiune şi, fără îndoială, îndrăgostit de „îngerul” misterios căruia timiditatea îl împiedicase să-i adreseze vreun cuvânt, dar căruia acum îi auzea glasul absolut pământean prin perete, sub forma pe care o ştii. Prin urmare, smulsese şnurul de la perdele şi comisese gestul ireparabil. Am terminat de citit, am semnat certificatul şi, înainte de a ieşi, am mai rămas o clipă să ascult. Numai că, dincolo de perete, era linişte. Fără îndoială, îmbrăţişările se încheiaseră de mult şi un somn bun le urmase. Natura umană are limitele ei. Mi-am băgat stiloul în buzunar, mi-am luat mica mea geantă de specialist – îi ziceam pe franţuzeşte meurenville – şi m-am pregătit să cobor împreună cu agentul de poliţie şi proprietăreasa trezită cu faţa la cearşaf şi ca atare extrem de morocănoasă, când, dintr-o dată, cum să-ţi spun?, m-a cuprins o curiozitate anume. Fireşte, nu-mi lipseau scuzele plauzibile şi la locul lor. În definitiv, tânăra aceea şi tovarăşul ei de plăceri nu erau despărţiţi decât de un perete destul de subţire – cunoaştem suficient genul – de camera în care se desfăşurase drama. Poate că aveau ceva să ne spună, să adauge, vreun element nou. Nu-ţi ascund însă că principalul mobil al gestului meu era o anume curiozitate – nesănătoasă ori cinică, după cum preferi să-i zici –, îmi doream să arunc o privire la acea „creatură angelic㔠ale cărei mici ţipete şi suspine avuseseră o consecinţă atât de tragică. Pe scurt, am bătut la uşă. Nici un răspuns. Mi-am spus că acel complice era fără îndoială încă în braţele ei şi-n faţa ochilor mi-a apărut imaginea celor două făpturi înnebunite de pasiune, sub plapumă. Am ridicat din umeri şi am dat să cobor, când proprietăreasa, după ce a bătut şi ea în uşă de două sau trei ori şi a strigat: „Miss Jones! Miss Jones!”, a scos un vraf de chei şi a descuiat. Am auzit un ţipăt şi proprietăreasa s-a repezit afară din cameră, cu figura descompusă. Am intrat şi am tras perdelele. Mi-a fost de ajuns o privire spre pat pentru a pricepe că studentul se înşelase total în privinţa naturii suspinelor, zguduiturilor şi oftaturilor al căror ecou ajungea până la el prin perete şi care-l împinsese să facă acel gest disperat. Pe pernă am zărit un cap blond şi un chip de pe care întreaga suferinţă şi toate semnele otrăvirii cu arsenic nu reuşiseră să şteargă admirabila frumuseţe. Tânăra murise de mai multe ore, iar agonia fusese probabil lungă şi agitată. Pe masă era o scrisoare care nu lăsa nici un dubiu asupra motivelor sinuciderii… Aparent, era un caz teribil de singurătate… şi de silă generalizată de viaţă.

Doctorul Ray a tăcut şi s-a uitat la mine cu prietenie. Îmi îndreptasem cu indignare spatele în fotoliu şi rămăsesem împietrit, cu un protest neformulat pe buze.

— Mda, peretele, a murmurat medicul visător. Un subiect demn de interes şi un titlul potrivit pentru povestirea ta de Crăciun, fiindcă uită-te cum soseşte, în sufletul oamenilor, anotimpul misterios.

Nr. 06 / 2023
Nicolae Prelipceanu – laureat al Premiului Naţional pentru Poezie „Lucian Blaga” – Opera Omnia

Festivalul Internațional „Tudor Arghezi”, ediţia a XLIII-a

In memoriam Mircea Braga

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Gâlceava” dascălului cu societatea
de Gabriel Coşoveanu

Universitatea în trecere
de Cătălin Pavel

Solitar de duminică (1)
de Gheorghe Grigurcu

Ocupantul eliberator
de Nicolae Prelipceanu

„Cernăuţii şi gustul cenuşii” – Expoziţie Constantin Flondor la Elite Art Gallery
de Cristian-Robert Velescu

Cuib de barză
de Mihai Ghiţulescu

Bluesul: condamnare pe viaţă!
de Dumitru Ungureanu

Povestea unui automaton
de Gela Enea

Aurelian Zisu: un aristocrat al boemei
de Ştefan Vlăduţescu

Despre arcanele înstrăinării şi resorturile prozei scurte
de Gabriel Nedelea

O reconciliere poetică
de Gabriela Gheorghişor

lampa lui Diogene

Nimic de pe frontul de Vest sau de pe frontul din Pacific nu se apropia ca intensitate şi spectaculozitate de ceea ce aflam de la aceşti oameni
de Bogdan Şerban-Iancu

Reflexivitate şi expresivitate în poezia lui Teodor Preda
de Florian Copcea

O lume într-o cetate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Pe urmele Scripturarului. Dumitru Chioaru – un poet al discreţiei melancolice
de Savu Popa

Convorbiri lirice de la distanţă
de Toma Grigorie

Poeme
de Gela Enea

Poezie
de Carmen Secere

Poezie
dee Daniela Micu

Poezie
de Anca-Ioana Câdă

Poduri de teatru: un gând mai bun ce învinge ura
de Daniela Firescu

Suflete sfâşiate
de Viorica Gligor

Intimismul şi sugestia magnetică a banalului
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Păsările se duc să moară în Peru
de Romain Gary

Raţiunea convertită în instinct este sânge albastru
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri